în oraşul furnicilor
cu propriul lor “doamne, doamne, nu mă lăsa să-mi scap firimitura”,
umblăm alienaţi,
deşi ne ştim de atât de demult,
şi chiar dacă firimitura ta e mai mare
iar a mea e anafură zică-se,
tot spre subţiorii unui copac ne îndreptăm,
un copac care poate fi un eucalipt uriaş,
umblător şi el prin nări şi plămâni.
cine nu ajunge până acolo rămâne trist,
cine se grabeşte poate scăpa turma,
copacul-dor, e dor care mă cheamă
încet, încet în lumea din care am venit,
rupestră.