miezul nopții
se desfăcea în două,
una construia între noi un gard
cu primăvara până la glezne,
o alta înflorea zarzării cu două vorbe
și ele trecătoare.
apa se revărsa peste dig,
cu peștii ei de humă
și până la urmă,
știam să scriu doar despre noi,
un trilion nu uita, nu mă uita,
cu miliardul lui de miliarde,
până dealurile-mi coborau sub tălpi
și nu știam încotro s-o apuc,
înspre care noapte,
înspre care primăvară
nevrând să las nicio urmă.